Europa mocnește în propria-i zeamă îngroșată de cocoloașele regimurilor din democrațiile estului original. Politicile externe au în prim plan preocuparea pentru înarmare și apărare. Parteneriatele consacrate nu mai sunt atât de active pe cât de mult și-ar dori cei mai puternici membri, chiar fiind fondatori cu zeci de ani în urmă. Războiul rece, tensiunea celei de-a doua jumătăți a secolului trecut, devine pe zi ce trece o glumă, un paintball raportat la vâltoarea politicilor statale, a alianțelor sustenabile și interschimbabile.
Lumea fierbe
Replica celor două state europene, Franța și Marea Britanie, în tandem cu SUA, la presupusul atac cu arme chimice al regimului sirian Bashar al-Assad, atestă repoziționarea statelor partenere, al celor semnatare a Convenției de la Geneva. Reacțiile statale sunt diferențiate de propriile interese economice și geostrategice. Parteneriatele internaționale nu sunt susținute de state puternice, relevante în economia globală și stabilitatea internațională. Exemplul elocvent este Germania, foarte rezervată în a reacționa, despre participare nepunându-se problema.
Rusia, jucător puternic în geostrategia mondială, se rezumă deocamdata la declarații amenințătoare. Liderul său își tatonează posibilii adversari, dar și aliații strategici, mare parte dintre aceștia cu tradiție în relațiile bilaterale și activi în economia mondială. Cu siguranță, Rusia va reacționa. Singurele necunoscute sunt unde și cum se va manifesta replica Rusiei.
În linii mari, pe glob se redefinesc alianțe, se generează ori se întrețin conflicte pentru ca părțile beligerante să își impună interesele, dar și orgoliile statale în relația cu terțe state, în majoritate neputincioase în fața unei astfel de provocări în lipsa unui parteneriat puternic.
Rezoluția Consiliului de Securitatea a ONU, prin împărțirea voturilor de aprobare și respingere a solicitării Rusiei pentru condamnarea atacului din Siria evidențiază noi posibile alianțe în afara cadrului statutar al ONU. NATO își va defini strategia și sustenabilitatea în mai multe întruniri ale Consiliului. NATO încă își mai negociază ,,alianțe” interne. Statele mici cu drept de veto își negociază pozițiile.
România este sau nu este direct implicată în jocul strategic?
România este dependentă de parteneriatul strategic asumat cu SUA. Alternativa sustenabilă la acest acord euro-atlantic nu există. Așadar, interesele economice și geostrategice ale României se conturează în alianța cu SUA și ceilalti aliați strategici ai săi. Dependența de securitate susținută în alianță este imensă dacă avem în vedere poziția geografică a României. Suntem pe cât de vulnerabili în fața unei Rusii agresive, pe atât de relevanți geostrategic pentru actualii aliați, SUA și statele europene cu democrații consolidate și economii cu implicații globale.
Care a fost reacția României? Cât interes ori îngrijorare a manifestat România prin reprezentanții săi în materie de politică externă?
Mai nimic nu atestă o preocupare a liderilor politici în a trata cu seriozitate un eveniment în care politicile externe intră în coliziune în încercarea de a-și stabili o poziție negociată și negociabilă în viitor. Până și în situația unei crize la nivelul parteneriatelor, politicienii noștri au abordări diferențiate. Guvernul, prin ministrul Teodor Meleșcanu, condamnă folosirea armelor chimice împotriva populației, susținând că nu există argumente pentru astfel de acțiuni. Nimic despre partenerii asumați prin aderarea la NATO. Președintele Klaus Iohannis relevă susținerea și solidaritatea cu partenerii strategici fără a dezvolta subiectul. Ne rămâne speranța că președintele are o strategie bine definită și acționează în consecință la nivel de negocieri clasificate în alianța nord-atlantică.
În rest, România rămâne țara mitingurilor organizate sau ,,spontane”, a revocării vreunui procuror, a salarizării și inflației, a ,,statului paralel”, a zilelor libere date de guvern, a multiplicării proiectelor imaginare de dezvoltare a infrastructurii de orice natură, a emisiunilor televizate și a știrilor false pe facebook. Un fel de cacealma, din care probabilitatea ca România și românii să fie jucători cu șanse de câștig devine misiune imposibilă.
Amestecul în propria zeamă îngroșată de cocoloașe ne va transforma din jucător într-un banal crupier. Încă nu ar fi prea tarziu pentru unitate și coeziune măcar în ceea ce înseamnă interese economice și geostrategice în negocierea cu liderii lumii.
